marți, 19 august 2014

Amintiri necombatante(VIII)

Convoiul militar după o noapte şi o zi de mers a oprit în gara oraşului Câmpulung Moldovenesc. Vagoanele lungi cu cele opt roţi încărcate cu obuzierele grele Skoda de 150 mm, precum şi cele de 122 mm. puse câte două, spre capete, pe osii, cu ţevile tunului în interior, vagonul de muniţie, apoi maşinile de comandament, autoatelierele, camionele 6x6, popota, vagonul cu alimentele, autosanitara mea, cele trei vagoane de locuit pe drumul deplasării creau convoiul lung atât de frumos, păzit şi bine organizat. Venise lume multă să ne admire. Toţi vorbeau laudativ, unii îşi aminteau de armată cu o bucurie deosebită în glas. Bucuria care o întâlneşti la românii bucovineni. Răzbăteau cuvintele auzite şi de noi; “Asta-i Armata Română!” La coada convoiului s-a ataşat încă o locomotivă de împingere. Urma traseul greu de urcare până la Iacobeni. Mecanicii conductori cu puternicile lor locomotive şi-au făcut treaba. Traseul continua terestru, pe roţi până-n tabăra de jos situată pe malul Bistriţei la câţiva metrii. Acolo am zăbovit preţ de o noapte. A doua zi am luat calea muntelui. Sus pe un platou, au fost puse piesele grele semiîngropate. Acolo am găsit încă urmele vechilor fortificaţii şi tranşee din războiul al doilea mondial. Muntele Rodnei cu vârful Pietrosul de 2303 m. sclipea în depărtare încă acoperit de zăpadă. Era o dimineaţă spledidă de toamnă cu soare. Îmi aşezasem autosanitara în spatele poziţiei de tragere undeva sub un fag uriaş. Aşteptam începerea tragerii. Prima lovitură purtată de încărcătura parcă trei a obuzierului greu Skoda a plecat spărgând aerul munţilor, cutremurând pământul. Ecoul creat a reverberat aerul zilei. Pe munte s-a produs o mică avalanşă. Este ceva greu de descris în cuvinte, ceva magnific, militar, ceva profund bărbătesc. Au fost multe lovituri indirecte în poligonul numit “Rotunda”. De zi, de noapte, cu iluminare. Dar au fost şi trageri directe de o spectaculozitate impresionantă. Ţintele erau marcate pe arbori uscaţi. Le vedeam prin binoclu. Ţinte efemere care dispăreau pulverizate cu fiecare lovitură. Rămăseseră lovituri iar ţintele erau epuizate. S-a cerut voie să alegem ţinte aleatorii. S-a permis! Nu aş fi vrut să fiu acolo în apropierea cioatelor sau tufelor luate ţintă. Nu a fost nici o lovitură ratată! După două zile şi o noapte, spre seara, am terminat tragerea. Ne-am adunat la un foc de tabără unde fiecare a depănat amintiri. Pe ţepuşe lungi din crenguţe de lemn frigeam slănină pe care încă sfârâind o aşezam pe felia de pâine. Ce bună mai era! Ne-am dus apoi fiecare în maşini, mai puţin cei din pază. Noaptea venise. Pe targa de jos, pe cea de sus era sanitarul, m-am întins şi am tras pătura groasă albastră pe mine. Pe toată durata tragerii nu dădusem bocancii grosi iuft din picioare, atunci, doar atunci i-am putut da. Dar parcă cine i-a dat jos până atunci? Doar ei! Hainele militare erau încă pe mine. Oboseala celor 60 de ore nedormite s-a simţit. Am adormit profund. Spre dimineaţă m-a surprins frigul şi geamurile îngheţate ale autosanitarei. Mi-am tras bocancii şi am iesit. Afară se aşternuse un strat de 20 de cm. de zăpadă albă şi proaspătă. Eram doar în octombrie, prea repede mi-am spus!? Ce să mai pleci cu autosanitara. Şi zăpada şi iarba de jos şi panta de urcare. Pentru artileriştii bârlădeni nu era o problema!; “Te scoatem doctore nu te lăsăm aici! Avem nevoie de tine!” Au venit cu un camion mare cu trei osii motrice şi cu cabestanul mă puteau trage chiar şi până-n vârful Pietrosului.

Col. (r) dr. Avi BOBOC