marți, 19 august 2014

Amintiri necombatante(VIII)

Convoiul militar după o noapte şi o zi de mers a oprit în gara oraşului Câmpulung Moldovenesc. Vagoanele lungi cu cele opt roţi încărcate cu obuzierele grele Skoda de 150 mm, precum şi cele de 122 mm. puse câte două, spre capete, pe osii, cu ţevile tunului în interior, vagonul de muniţie, apoi maşinile de comandament, autoatelierele, camionele 6x6, popota, vagonul cu alimentele, autosanitara mea, cele trei vagoane de locuit pe drumul deplasării creau convoiul lung atât de frumos, păzit şi bine organizat. Venise lume multă să ne admire. Toţi vorbeau laudativ, unii îşi aminteau de armată cu o bucurie deosebită în glas. Bucuria care o întâlneşti la românii bucovineni. Răzbăteau cuvintele auzite şi de noi; “Asta-i Armata Română!” La coada convoiului s-a ataşat încă o locomotivă de împingere. Urma traseul greu de urcare până la Iacobeni. Mecanicii conductori cu puternicile lor locomotive şi-au făcut treaba. Traseul continua terestru, pe roţi până-n tabăra de jos situată pe malul Bistriţei la câţiva metrii. Acolo am zăbovit preţ de o noapte. A doua zi am luat calea muntelui. Sus pe un platou, au fost puse piesele grele semiîngropate. Acolo am găsit încă urmele vechilor fortificaţii şi tranşee din războiul al doilea mondial. Muntele Rodnei cu vârful Pietrosul de 2303 m. sclipea în depărtare încă acoperit de zăpadă. Era o dimineaţă spledidă de toamnă cu soare. Îmi aşezasem autosanitara în spatele poziţiei de tragere undeva sub un fag uriaş. Aşteptam începerea tragerii. Prima lovitură purtată de încărcătura parcă trei a obuzierului greu Skoda a plecat spărgând aerul munţilor, cutremurând pământul. Ecoul creat a reverberat aerul zilei. Pe munte s-a produs o mică avalanşă. Este ceva greu de descris în cuvinte, ceva magnific, militar, ceva profund bărbătesc. Au fost multe lovituri indirecte în poligonul numit “Rotunda”. De zi, de noapte, cu iluminare. Dar au fost şi trageri directe de o spectaculozitate impresionantă. Ţintele erau marcate pe arbori uscaţi. Le vedeam prin binoclu. Ţinte efemere care dispăreau pulverizate cu fiecare lovitură. Rămăseseră lovituri iar ţintele erau epuizate. S-a cerut voie să alegem ţinte aleatorii. S-a permis! Nu aş fi vrut să fiu acolo în apropierea cioatelor sau tufelor luate ţintă. Nu a fost nici o lovitură ratată! După două zile şi o noapte, spre seara, am terminat tragerea. Ne-am adunat la un foc de tabără unde fiecare a depănat amintiri. Pe ţepuşe lungi din crenguţe de lemn frigeam slănină pe care încă sfârâind o aşezam pe felia de pâine. Ce bună mai era! Ne-am dus apoi fiecare în maşini, mai puţin cei din pază. Noaptea venise. Pe targa de jos, pe cea de sus era sanitarul, m-am întins şi am tras pătura groasă albastră pe mine. Pe toată durata tragerii nu dădusem bocancii grosi iuft din picioare, atunci, doar atunci i-am putut da. Dar parcă cine i-a dat jos până atunci? Doar ei! Hainele militare erau încă pe mine. Oboseala celor 60 de ore nedormite s-a simţit. Am adormit profund. Spre dimineaţă m-a surprins frigul şi geamurile îngheţate ale autosanitarei. Mi-am tras bocancii şi am iesit. Afară se aşternuse un strat de 20 de cm. de zăpadă albă şi proaspătă. Eram doar în octombrie, prea repede mi-am spus!? Ce să mai pleci cu autosanitara. Şi zăpada şi iarba de jos şi panta de urcare. Pentru artileriştii bârlădeni nu era o problema!; “Te scoatem doctore nu te lăsăm aici! Avem nevoie de tine!” Au venit cu un camion mare cu trei osii motrice şi cu cabestanul mă puteau trage chiar şi până-n vârful Pietrosului.

Col. (r) dr. Avi BOBOC 

joi, 14 august 2014

Amintiri necombatante (VII)

“Prin amintiri suntem egali cu zeii.”
Iar amintirea este parfumul sufletului. Uneori o hrană. Care te ţine şi-ţi alină aşteptările de mai târziu. Amintirea unei cabine telefonice mă determină să scriu prezentul articol. Cabină telefonică?! Da, o cabină de telefon, aşa cum erau ele pe vremuri, paralepipede dreptunghice metalice şi sticlă cu cele două uşite mici batante. Ne chemaseră mai repede în vara admiterii reuşite, cu vreo trei săptămâni pentru pregătirea militară. Atunci în marea sală de la parter unde eram toţi adunaţi şi unde învăţam multe, se prezintă un locotenent. Înalt, frumos, subţirel, cu o mustăcioară “pana corbului”. Avea, are încă un timbru cald inconfundabil al vocii. Ne-a vorbit de frumuseţea vieţii de student militar, despre viitoarea profesie, despre mândria şi unicitatea uniformei. Am rămas fascinat la spusele lui. Se pare că nu numai eu!? Colegul meu de an, catalog, grupă deci pe durata celor şase ani, de cameră, un cunoscut psihiatru gălăţean, mi-a spus atunci cu nedisimulată mândrie: “Avi, aşa o să fim si noi!”. Am fost şi noi la fel! Colegul nostru mai mare, atunci student anul cinci, şef de promoţie, apoi medic-doctor, apoi general doctor şi profesor, este cunoscutul dermatolog, doctorul Nedelcu Ioan. Acum nu mai are mustaţă văd. Atunci în ziua aia, într-o pauză, în curtea încă prezentului Institut Medico Militar, aveam să vedem prima dată cabina. Era pusă într-un colţ în apropierea frumoasei statui reprezentând o tânără fată care aşază o frunză de măslin pe mormântul unui erou al patriei sfinte, devenit acum monumentul medicilor militari. Cei cu ea, de unde vine? A fost întrebarea momentului. Era rezultatul unui concurs făcut de cei din anii mari. Mai exact cine poate aduce ceva deosebit, ceva care să surprindă prin faptă, curaj şi rezultat. Atunci , ţin minte, tot un coleg mare cu porecla “Toartă”, rog să nu se supere, aşa i-am auzit porecla, a intrat îmbrăcat militar, cu pantofii în mână şi pantalonii suflecaţi, cu vestonul desfăcut în fântâna din faţa Cercului Militar National. Faptă considerată de senzaţie la vremea respectivă, dar lui Toartă nici că-i păsa. Avea spatele acoperit. Umbla zvonul că ar fi fost rudă cu soţia celui care ne-a condus până-n 22 decembrie, sfârsiţi ambii atât de violent. Deci Toartă al nostru a făcut baie la picioare, o baie celebră de Calea Victoriei şi cu audienţă publică precum regii Franţei, un altul a furat o tablă de la capătul liniei de cale ferată din Gara de Nord, care anunţa trenul, ruta şi ora de plecare. Dar câştigătorul a muncit! A desprins, a cărat mult în spate, a transpirat. O cabină telefonică nu-i nici mică şi nici uşoară. A adus-o ca pe un trofeu în durerea unui fost comandant militar, colonel Niţescu, care nu ştia ce să facă cu ea. A stat mult timp într-un colţ, apoi a fost dusă probabil la fier vechi!

Col. (r) dr. Avi BOBOC 

joi, 7 august 2014

Racolarea ratată (Amintiri necombatante, VI)

Secretar de partid pe facultatea de medicină militară, fostul I.M.M. era colonelul Mihai. I se spunea şi “Limba dulce!”. Şi asa era. Un om deosebit. Nu toţi oamenii din structurile fostului partid comunist erau îndoctrinaţi politic. A fost singurul ofiţer superior din structura conducerii militare a facultăţii care participa la examenele noastre. Venea, se prezenta, era imposibil de refuzat şi se aseza. Apoi ajuta efectiv. Era spre sfârşit de carieră. Putea să mai rămână încă vreo doi ani, dar altu-i visa locul. Doritorul era o figură cu trăsături frumoase, dar înşelătoare. Chestie familială se pare. Om alunecos, om multifaţetat. L-a înlocuit în dezamăgirea noastră. Aveam să aflam că era fratele unui cunoscut om. Acestuia i se spunea, spune, “şarpele cu ochelari”. De ce şarpele nu-mi imaginez? Probabil că era intuitiv, introspectiv, rafinat, ori poate prin ascuţimea minţii, inteligență, înțelepciunea , dar şi viclenia, răutatea şi perversitatea sa. Cu ochelarii este mai simplu, omul avea ochelari. Poate are şi acum. Unii spun că ar fi făcut şi încă face jocurile ţării post decembrie 22, 1989. Fratele mai mic nicicum de talia lui, dar trăia în spatele lui. Pregăteam lucrarea de diploma. Asta prin 1981, eram anul V. În sala de lectură doar eu. Şi vine omul, secretarul. Începe uşor şi pe departe cu ce fac, ce mai învârt. Apoi trece ex abrupto la fapte: „Spune , aud colegii tăi că vorbesc una, alta. Despre noi, facultate, vremuri. Tu eşti băiat bun, te ştiu, te-am urmărit demult. Îţi vezi de ale tale. Avem nevoie de oameni ca tine!” Am priceput imediat unde bătea. Omul voia să mă racoleze. Am rămas mut. A continuat: „Vezi, avem nevoie de informaţii, eu sunt disponibil oricând”. Mi-a revenit graiul . Am spus; Tovarăşe locotenent colonel, ştiu unde bateţi, mă vreţi informator. Nu-mi trădez colegii. Nu pot, apoi, nu ştiu nimic. Omul a zâmbit cu rânjetul său sarcastic caracteristic. S-a ofensat. A spus: „Bine! Voi ţine minte replica ta!” A plecat. S-a ţinut de cuvânt. Unii nu au făcut-o, îi ştiam, se ştiu, au ajuns în locuri bune. La finele anului sase, în perioada ante stagiatură am întârziat prea mult. 24 de ore. Toţi eram plecaţi acasă. Eu am fost informat mai târziu, degeaba căutările unui viitor secretar al CPUN care confundase Adjudul cu Aiudul! Eram un fel de dezertor. Noroc cu altul, vorba vine, care a venit după mine la 36 de ore şi tunurile s-au îndreptat spre el. Militar scăpasem dar…partidul condus de omul nostru nu a uitat ofensa. A vrut să mă pedepsească exemplar. Nu i-a ţinut. A intervenit cineva! Nu ştiu nici acum cine? Aşa am scăpat. Dar amintirea a rămas în memoria mea pentru vecie. Uneori mă întreb, dacă acceptam, unde eram acum. Poate bine, poate cu pensie bună, dar cu sufletul murdar. Aşa că prefer aşa cum sunt acum! Sărac şi curat. Vorba aia cu nea Nelu. Care Nelu? Ştiţi desigur!

  Col. (r) dr. Avi BOBOC 

marți, 5 august 2014

Studenţie medicinistă militară

Eram studenţi în anul cinci. Anul 1981. Făceam stagiul de Pneumoftiziologie la spitalul Filaret. Unicul spital bucureştean. Profesor, eminentul ftiziolog, creator de disciplină şi clinică Constantin Anastasatu. S-a dus precum mulţi alţii în anul 1995, iar medicina românească a devenit mai săracă. Spitalul era undeva unde când treceai cu autobuzul vedeai crematoriul “Cenuşa”. Care când scotea fum negru avea activitate. Am ajuns la poarta spitalului. Noi o grupa de nouă studenţi medicinişti militari. De viitori medici militari. Intrare închisă ca la penitenciar. Am bătut. A ieşit portarul. Se uită lung la noi. Noi toţi tineri, toţi frumoşi, toţi militari. Cu frumoasa uniformă a Armatei Române. Cu vipuşca de catifea bordo şi semnul de armă având şarpele pe caduceu. Toţi locotenenţi cu epoletul alb şi cele două steluţe aurii. Portarul ne întreabă ce dorim? Pesemne era nou în activitate. Am rămas perplexi! Cum adică!? Eu cu o inspiraţie de moment spun: “Suntem pompierii, echipa de control!” A înmărmurit. Pompierii aveau aceeaşi culoare a vipuştii pantalonilor şi a epoletului. Atitudinea portarului s-a schimbat imediat. “Atunci poftiţi de intraţi, chiar vă rog!” Abia după ce am intrat i-am explicat. Suntem studenţi militari medicinişti în anul cinci. Facem stagiul de ftiziologie aici. A înţeles greu, dar a înţeles. Am intrat. În saloane toţi aveau tuberculoză. Asistentul de disciplină, un medic specialist femeie ne urma. Am întrebat: Nu vă este teama? Răspunsul a fost magistral. “Nu! Toţi am făcut tuberculoză. Acum avem inumitate. Vă facem şi vouă vaccin BCG!" Nu am mai spus nimic. Am rămas muţi!

 Col. (r) dr. Avi BOBOC 
avi_boboc@yahoo.com