“Prin amintiri suntem egali cu zeii.”
Iar amintirea este parfumul sufletului. Uneori o hrană. Care te ţine şi-ţi alină aşteptările de mai târziu. Amintirea unei cabine telefonice mă determină să scriu prezentul articol. Cabină telefonică?! Da, o cabină de telefon, aşa cum erau ele pe vremuri, paralepipede dreptunghice metalice şi sticlă cu cele două uşite mici batante. Ne chemaseră mai repede în vara admiterii reuşite, cu vreo trei săptămâni pentru pregătirea militară. Atunci în marea sală de la parter unde eram toţi adunaţi şi unde învăţam multe, se prezintă un locotenent. Înalt, frumos, subţirel, cu o mustăcioară “pana corbului”. Avea, are încă un timbru cald inconfundabil al vocii. Ne-a vorbit de frumuseţea vieţii de student militar, despre viitoarea profesie, despre mândria şi unicitatea uniformei. Am rămas fascinat la spusele lui. Se pare că nu numai eu!? Colegul meu de an, catalog, grupă deci pe durata celor şase ani, de cameră, un cunoscut psihiatru gălăţean, mi-a spus atunci cu nedisimulată mândrie: “Avi, aşa o să fim si noi!”. Am fost şi noi la fel! Colegul nostru mai mare, atunci student anul cinci, şef de promoţie, apoi medic-doctor, apoi general doctor şi profesor, este cunoscutul dermatolog, doctorul Nedelcu Ioan. Acum nu mai are mustaţă văd. Atunci în ziua aia, într-o pauză, în curtea încă prezentului Institut Medico Militar, aveam să vedem prima dată cabina. Era pusă într-un colţ în apropierea frumoasei statui reprezentând o tânără fată care aşază o frunză de măslin pe mormântul unui erou al patriei sfinte, devenit acum monumentul medicilor militari. Cei cu ea, de unde vine? A fost întrebarea momentului. Era rezultatul unui concurs făcut de cei din anii mari. Mai exact cine poate aduce ceva deosebit, ceva care să surprindă prin faptă, curaj şi rezultat. Atunci , ţin minte, tot un coleg mare cu porecla “Toartă”, rog să nu se supere, aşa i-am auzit porecla, a intrat îmbrăcat militar, cu pantofii în mână şi pantalonii suflecaţi, cu vestonul desfăcut în fântâna din faţa Cercului Militar National. Faptă considerată de senzaţie la vremea respectivă, dar lui Toartă nici că-i păsa. Avea spatele acoperit. Umbla zvonul că ar fi fost rudă cu soţia celui care ne-a condus până-n 22 decembrie, sfârsiţi ambii atât de violent. Deci Toartă al nostru a făcut baie la picioare, o baie celebră de Calea Victoriei şi cu audienţă publică precum regii Franţei, un altul a furat o tablă de la capătul liniei de cale ferată din Gara de Nord, care anunţa trenul, ruta şi ora de plecare. Dar câştigătorul a muncit! A desprins, a cărat mult în spate, a transpirat. O cabină telefonică nu-i nici mică şi nici uşoară. A adus-o ca pe un trofeu în durerea unui fost comandant militar, colonel Niţescu, care nu ştia ce să facă cu ea. A stat mult timp într-un colţ, apoi a fost dusă probabil la fier vechi!
Iar amintirea este parfumul sufletului. Uneori o hrană. Care te ţine şi-ţi alină aşteptările de mai târziu. Amintirea unei cabine telefonice mă determină să scriu prezentul articol. Cabină telefonică?! Da, o cabină de telefon, aşa cum erau ele pe vremuri, paralepipede dreptunghice metalice şi sticlă cu cele două uşite mici batante. Ne chemaseră mai repede în vara admiterii reuşite, cu vreo trei săptămâni pentru pregătirea militară. Atunci în marea sală de la parter unde eram toţi adunaţi şi unde învăţam multe, se prezintă un locotenent. Înalt, frumos, subţirel, cu o mustăcioară “pana corbului”. Avea, are încă un timbru cald inconfundabil al vocii. Ne-a vorbit de frumuseţea vieţii de student militar, despre viitoarea profesie, despre mândria şi unicitatea uniformei. Am rămas fascinat la spusele lui. Se pare că nu numai eu!? Colegul meu de an, catalog, grupă deci pe durata celor şase ani, de cameră, un cunoscut psihiatru gălăţean, mi-a spus atunci cu nedisimulată mândrie: “Avi, aşa o să fim si noi!”. Am fost şi noi la fel! Colegul nostru mai mare, atunci student anul cinci, şef de promoţie, apoi medic-doctor, apoi general doctor şi profesor, este cunoscutul dermatolog, doctorul Nedelcu Ioan. Acum nu mai are mustaţă văd. Atunci în ziua aia, într-o pauză, în curtea încă prezentului Institut Medico Militar, aveam să vedem prima dată cabina. Era pusă într-un colţ în apropierea frumoasei statui reprezentând o tânără fată care aşază o frunză de măslin pe mormântul unui erou al patriei sfinte, devenit acum monumentul medicilor militari. Cei cu ea, de unde vine? A fost întrebarea momentului. Era rezultatul unui concurs făcut de cei din anii mari. Mai exact cine poate aduce ceva deosebit, ceva care să surprindă prin faptă, curaj şi rezultat. Atunci , ţin minte, tot un coleg mare cu porecla “Toartă”, rog să nu se supere, aşa i-am auzit porecla, a intrat îmbrăcat militar, cu pantofii în mână şi pantalonii suflecaţi, cu vestonul desfăcut în fântâna din faţa Cercului Militar National. Faptă considerată de senzaţie la vremea respectivă, dar lui Toartă nici că-i păsa. Avea spatele acoperit. Umbla zvonul că ar fi fost rudă cu soţia celui care ne-a condus până-n 22 decembrie, sfârsiţi ambii atât de violent. Deci Toartă al nostru a făcut baie la picioare, o baie celebră de Calea Victoriei şi cu audienţă publică precum regii Franţei, un altul a furat o tablă de la capătul liniei de cale ferată din Gara de Nord, care anunţa trenul, ruta şi ora de plecare. Dar câştigătorul a muncit! A desprins, a cărat mult în spate, a transpirat. O cabină telefonică nu-i nici mică şi nici uşoară. A adus-o ca pe un trofeu în durerea unui fost comandant militar, colonel Niţescu, care nu ştia ce să facă cu ea. A stat mult timp într-un colţ, apoi a fost dusă probabil la fier vechi!
Col. (r) dr. Avi BOBOC
