„În faţa amintirilor suntem egali cu zeii”- Octavian Paler
Vă mai aduceţi aminte. Vedeai reclama uni film
bun. Intrai în cinematograf şi la ieşire pe marile uşi deschise situate în
dreapta ori stânga din apropierea ecranului panoramic, afară era seară. Pe moment
te surprindea seara lăsată, doar intraseşi pe zi, iar acum era seară. Iar seara
cu luminile oraşului, transportul în comun al autobuzelor, troleibuzelor, cu
forfota de seară de pe trotuare sau magazine era minunată. Oraşul trăia, era
viu, era frumos. Era prin perioada prin care credeam că trecem prin viaţă
frumos, că suntem liberi şi tineri. Frumoşii tineri ai marilor oraşe. Urma
lunga noapte a oraşului spre zi, o nouă zi. Lungul tren al timpului uneori estompează
amintirile. Acum tinerii nu mai aleg cinematograful. Mai sunt? Cum ploaia nu ne
lasă nici astăzi, mi-am făcut de treabă într-un sertar, de fapt un dulap de
mobilă nouă, mai exact un mic corp de dulap. Exerciţii de a readuce aminte sunt
uneori necesare pentru suflet. Am păstrat văd puţin, majoritatea amintirilor
cred că s-au pierdut, odată cu anii trecuţi şi viaţa schimbării marilor oraşe.
La final, într-o cutiuţa mi-am găsit prima parafă medicală. Este un fel de
şpalt, oare aşa s-o fi numind, cred din plumb pe care sunt puse simplu literele
dr. şi numele, făcută probabil de cineva de prin tipografia unui ziar. M-am
gândit dacă să o păstrez ori să o arunc. Chiar am pus-o în buzunar, dar nu am
aruncat-o. Mi-am amintit că am atât de puţin!